Umilinţă şi ură

După fiecare întrevedere cu Traian Băsescu, Emil Boc are un aer speriat. Îşi cântăreşte cuvintele, se concentrează să fie cât mai plat când relatează cum a decurs întâlnirea şi ce-a zis preşedintele şi, când i se pare că a comis un exces de limbaj, insesizabil pentru auditoriu, adaugă grăbit: „Sau, cel puţin aşa am înţeles eu”.
L-am văzut, marţi seară, pe Traian Băsescu la TVR, vorbind despre trocul dintre PD-L şi Vadim Tudor. M-a şocat disproporţia între sentimentele prezidenţiale: „umilinţa” resimţită la aflarea, din presă, a acordului şi ură faţă de ziariştii şi comentatorii care n-au crezut că el n-a avut nici un amestec în menţinerea lui C.V. Tudor ca vicepreşedinte al Senatului. Pentru un om cu un ego cât nava „Biruinţa”, Băsescu a trecut destul de repede peste umilinţa la care l-au supus necugetaţii pedelişti. Şi asta nu pentru că preşedintele ar fi superficial, ci pentru că a găsit din nou vinovatul: trusturile de presă, goarne ale sistemului ticăloşit.
Singura diferenţă faţă de alte ieşiri dure la adresa presei a fost includerea trustului lui Sorin Ovidiu Vântu în conspiraţia cu unica ţintă de a-l compromite pe şeful statului.
Mărturisesc că nu ştiu dacă şi de ce Vântu nu-l mai iubeşte pe Băsescu şi de ce e Dinu Patriciu pe mână cu Dan Voiculescu. Nu am informaţii nici despre conjuraţia împotriva preşedintelui. Ştiu însă că, asemenea altor colegi, îmi vine foarte greu să cred, în ciuda celor trei dezminţiri prezidenţiale, că Băsescu a fost complet străin de pactul PD-L cu Vadim. Cum să accepţi că un partid ai cărui lideri trăiesc cu teroarea permanentă de a nu fi trăsniţi de fulgerele lui Zeus ar fi luat o decizie de o asemenea greutate? Că o formaţiune incapabilă să ia o hotărâre fără să se uite mai întâi încotro bate vântul de la Cotroceni ar fi făcut aranjamentul vicepreşedinţie contra funcţii insignifiante în Senat? Că mai-marii PD-L au renunţat, după aproape un deceniu, la obedienţa dusă până la servilism şi au avut un puseu de independenţă?
E posibil ca temerile cele mai negre ale lui Emil Boc să se fi adeverit şi să fi înţeles greşit vreun semnal de la Cotroceni în privinţa liderului peremist. În această situaţie, Băsescu se poate declara nevinovat, dar nu ne-responsabil. Ani întregi a condus partidul cu mână forte, chiar şi după ce nu a mai fost, formal, preşedintele lui. A controlat viaţa de partid în cele mai mici detalii şi nu a permis nici o disidenţă. În trecutul recent, a binecuvântat alianţa la Primăria Bucureştiului cu Gigi Becali, personaj de factura lui Vadim Tudor. Dacă PD-L, partid pe care Traian Băsescu şi l-a asumat în nenumărate declaraţii publice – comite erori politice majore, şeful statului nu se poate spăla pe mâini, invocând un alt argument necredibil – neamestecul în viaţa de partid. Băsescu nu se poate uni şi dezlipi de PD-L după cum îi serveşte interesul propriu.
În emisiunea de la TVR, preşedintele a prezis că trusturile de presă respective îl vor ataca în continuare şi că întreaga campanie electorală va fi bazată pe calomnii şi minciuni la adresa sa. Cred că, în loc să facă această predicţie, Traian Băsescu ar fi trebuit să îşi dea seama că îl pândeşte un alt pericol: criza de credibilitate. Şi, în loc să vadă conjuraţi chiar şi în oamenii care l-au susţinut fără rezerve, preşedintele ar trebui să se întrebe de ce nu mai este crezut pe cuvânt nici măcar de prieteni.