Briceagul elvetian si motorul din Tecuci

Zilele acestea se talmaceste in exces o vorba de dinsii inventata.

NATO s-a transformat in passwordul tuturor beneficiilor si nenorocirilor noastre domestice. WC-uri putine si proaste, carpeta rosie pe care circula maidanezii, politisti transfigurati dirijind circulatia la „Nasture“ precum Bernstein „West Side Story“, limuzine blindate pe pamint si AWACS-uri instelate deasupra noastra. Pentru ca vraistea este considerabila, deoarece „anarhistii“ de la Calafat, „autonomii“ din Rostok si „haotii“ din Seattle au mari sanse sa mai vada o data Napoli inainte de a scapa cu viata
la Bucuresti, atita vreme cit cosul zilnic al romanilor si fata tarii ramin aceleasi dupa 4 aprilie crt., precum aratau pe 2 aprilie crt., in timp ce „summit“-ul propriu-zis va fi unul din cele mai bine pastrate secrete in orasul interzis, ctitorit de Ceausescu si comparat cu Pentagonul, e momentul sa glosam despre lipsa de importanta a NATO.

Despre grandoarea lui transepocala, rolul indispensabil in cistigarea razboaielor reci si apoi reincalzirea lor la microunde Stealth vor vorbi multi experti foarte inteligenti.

Despre deranjul mega-cartierului nostru peri-atlantic, surprins cu boxerii pe vine de Condi si Angela (Buruiana), curg deja gline de consideratii salubrizate exclusiv prin libertatea cuvintului.

Nu ne ramine asadar decit sa mentionam, pe scurt, de ce NATO si-a iesit din rol. Motorul din Tecuci al poetului Ursachi (care nu i-a folosit la nimic) si briceagul elvetian cu toate piesele scoase in acelasi timp (lama mica, lama mare, tirbusonul, pila de unghii si scobitoarea) prin care politologul olandez circotas Peter van Hamm metaforizeaza un NATO inutil, la zi, sint explicatia titlului acestui comentariu chiar mai mult decit a supravietuirii celei mai puternice aliante militare din istoria omenirii.
Primul deficit cronic al NATO a devenit absenta solidaritatii.

In 1949, NATO a prevazut activarea clauzei apararii colective, in articolul cinci al Cartei. „Toti pentru unul si unul pentru toti“ era cit pe ce sa functioneze doar in sprijinul SUA, dupa „nine/eleven“. Intre timp, cine trimite trupe in Afganistan nu trimite in Irak. Cine trimite in Afganistanul de Nord nu trimite si in sud. Dupa ce a batut doctrina Brejnev, Frank Sinatra l-a invins si pe mos NATO. De la o vreme fiecare membru se rade dimineata pe cinticelul: I did it my way…

Mai departe. Apararea colectiva, in cazul atacarii teritoriului unuia dintre statele membre, s-a transformat in tentatia securitatii totale. Forta militara se vede neputincioasa fara ajutor umanitar sau economic. Pe agenda NATO la Bucuresti figureaza si securitatea energetica si terorismul electronic, care nu au mult in comun cu forta militara clasica.

A treia problema. Alianta celor 27 a fost inlocuita de minialiante partiale si flexibile. America isi extrage prestigiul militar din NATO, chiar si atunci cind intervine fara acordul Aliantei, precum in Irak. In multe zone de conflict, aliatii americanilor, englezilor sau romanilor au devenit japonezii, australienii sau neozeelandezii. Ultimii lupta in sudul Afganistanului, unde se moare, in timp ce germanii, generosi in mijloace financiare
si militare, prefera exclusiv nordul, unde nu se prea moare. O singura alianta, dublata sau substituita de asocieri ad-hoc, in functie de scop, teritoriu sau vointa politica interna. Un NATO care si-a depasit asadar limitele geografice si militare, preferind tot mai mult aliatii de facto celor de jure.

Sint sanse mari ca NATO sa semene tot mai mult cu OSCE si chiar cu ONU, carora le-a imprumutat amplitudinea extensibila, fara legitimitatea dreptului international, oferindu-le in schimb forta militara predominant americana, prin ilegitimitatea dreptului celui mai puternic. Iorga a scris, la Bucuresti, „Bizant dupa Bizant“. Saptamina viitoare, lumea euroatlantica va incerca sa completeze, tot la Bucuresti, un formular intitulat „NATO dupa NATO“. Inventivitatea si plasticitatea plaiurilor noastre pot dovedi orice, inclusiv reversul.